În opinia mea, una dintre cele mai interesante descoperiri din domeniul neuroştiinţelor, având o strânsă legătură şi cu domeniul ştiinţelor comportamentale este descoperirea neuronilor-oglindă – considerată de altfel una dintre cele mai importante descoperiri in domeniu din ultima decadă. Aceşti neuroni au fost detectaţi în cortexul motor (responsabil cu coordonarea activităţii voluntare a muşchilor corpului) şi în cortexul parietal inferior (zonă cu rol de punere în legătură a zonelor creierului responsabile cu procesarea senzoriala şi cu cea motorie) şi se crede că ei sunt “responsabili” pentru capacitatea de imitare a comportamentelor (la majoritatea mamiferelor, inclusiv la om, dar şi la păsări), fiind deosebit de importanţi în primele etape ale învăţării.

Se consideră ca neuronii oglindă se dezvoltă postnatal, până la vârsta de 12 luni (să nu uităm căîn momentul de faţă se consideră că autismul poate fi diagnosticat cel mai devreme la vârsta de 18 luni), în baza a două potenţiale principii: plasticitatea sinapselor sau/şi învăţarea prin asociere. Cu alte cuvinte, neuronii din aceste zone ale creierului capătă proprietăţi de “neuroni oglindă” după o perioadă de stimulare şi de procesare senzorială a informaţiilor, dându-i ulterior copilului posibilitatea de “a oglindi” comportamentele pe care le observă la ceilalţi.

Datorită implicării lor în comportamentul de imitare, unii cercetători îi pun în legătură şi cu capacitatea de imitare şi de învăţare a comportamentelor prin imitare, cu empatia şi cu dezvoltarea limbajului (se pare că neuronii oglindă au fost localizaţi şi in zona lobilor frontali, în apropierea ariei Brocca – regiune consideratăresponsabilă cu dezvoltarea limbajului).

Din aceste considerente unii cercetători sunt de părere că TSA ar fi cauzate de unele deficite ale funcţionării neuronilor oglindă; de exemplu s-a observat că la persoanele suferind de TSA existămodificări în funcţionarea respectivelor zone, comparativ cu populaţia neafectată şi că aceste arii sunt mai puţin dezvoltate decât la ceilalti (gradul de nedezvoltare putând fi pus în legătură cu severitatea manifestărilor). În acest fel deficitul la nivelul acestor arii corticale a fost pus în legătură şi cu teoria minţii, dar asocierea acestei ipoteze, a neuronilor oglindă, cu deficitele din autism este încă una de ordin speculativ. Cercetările continuă şi în acest domeniu, fiind permanent relevate noi concluzii şi argumente, atât pro cât şi contra.

Ce trebuie să reţinem?

• este bine să ne ferim a mai folosi termenul de autism la modul generic, nediferenţiat, ştiind că tulburările din spectrul autist presupun o gamă mai largă de manifestări, cu grade diferite de severitate şi, deci, cu posibilităţi variate de ameliorare; folosirea terminologiei corecte ne ajută în eforturile de obţinere a unor statistici corecte (estimarea incidenţei cazurilor de autism sau alte TSA) dar ne ajută şi în momentul în care optăm pentru anumite tipuri de intervenţie personalizată şi ne permite să stabilim un nivel de expectaţii mai realistşi mai corect;
• toate tulburările acestui spectru descriu un amplu sindrom, ale cărui cauze sunt la fel de complexe ca şi sindromul în sine, debutul bolii neputând fi atribuit unor accidente pre- saupost-natale, de genul căzăturilor, loviturilor la cap, hrana neadecvată a mamei în timpul sarcinii (nu s-a reuşit de ex., asocierea declanşării TSA cu anumite condiţii prenatale);
• este important să ne interesăm de potenţialii factori etiologici, pentru a identifica sursa problemei şi pentru a ştii asupra a ce să ne concentrăm eforturile, dar să avem grijă totuşi să nu îmbrăţişăm explicaţii sau ipoteze neverosimile, de genul acelora care postulează căautismul este provocat de vaccinurile impotriva rubeolei sau pojarului sau de atitudinea mamei după nastere – autismul are o predeterminare genetica, cu puternice implicaţii la nivelul sistemului neurosenzorial, implicaţii implacabile şi independente de conduita materna sau parentala imediat ulterioară naşterii;
• ca măsuri profilactice, singurele pe care putem să le luăm se referă la stimularea cât mai intensă a copilului în primul an de viaţă (stimulare fizică, senzorială), mângâindu-l cât maimult,vorbindu-i, facând cât mai multe activităţi care să-l antreneze cât mai mult şi care săimplice cât mai multe dintre simţuri (jucării colorate, cu luminiţe, jucării sonore) – în acest fel, nu numai că-i oferim un antrenament benefic, dar putem şi depista posibilele probleme sau dificultăţi ale copilului.